Folclorul românesc reprezintă totalitatea creațiilor artistice specifice culturii spirituale populare românești[necesită citare]. Sintagma se referă la producțiile etniilor vorbitoare de limba română în toate dialectele ei (majoritar dacoromân, dar și aromân, meglenoromân și istroromân), semnalate în interiorul granițelor românești.
Cunoscut la nivel regional, mai ales în urma studiilor cu caracter științific întreprinse în secolul XX, folclorul pe teritoriul României a fost împărțit în numeroase locuri folclorice, în funcție de regiuni, văi ale râurilor mai importante, județe sau subregiuni ale unui județ. Folclorul ajunge să fie divizat chiar și în funcție de sate sau comune. Acest sistem de diviziuni, aparent exagerat, evidențiază multitudinea de obiceiuri, tradiții, datini care, însumate, relevă identitatea românilor, existența lor străveche.
Principalele zone folclorice românești sunt următoarele: Crișana, Banat, Țara Moților, Țara Oașului, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Oltenia, Argeș, ținutul Mehedinți, zona Harghitei, care sunt în continuare subdivizate în zone mai mici, delimitate de un grad mai mare de particularitate în privința producțiilor folclorice.
